Hm...se mai întîmplă..

       A început şi nu s-a mai oprit. Ploaia. De albastru nici nu mai poate fi vorba. Picăturile cad nostalgic pe pămînt, iar acesta geme de durere. Tristeţea şi răcoarea din jur mă asurzeşte.
       Un vînt fredonează pe buzele şi ochi-mi melancolici. Hm...am zîmbit, că nu mă poate ajuta să scap de necaz. Am ieşit în ploaie. Picăturile îmi zdrobesc sufletul rănit. Amintirile mă cuprind, memoriile mă lovesc, ţipele surde sufleteşti aşa şi sar din trecut în prezent. Niciodată nu voi scăpa de ele. Poate ploaia mi-ar spăla durerea? Ea, durerea fie blestemată, visarea cae absurdă fie înecată în uitare.
       Nu am avut nimic în comun, dar m-ai rănit cu jocul tău nemilos, dar drăguţ a fost.. Şi acum singură-singurică în ploaie, înţeleg că nu înţeleg nimic. Aş părea copil naiv, dacă aş spune că sunt deprimată. Dar sunt, ce să ascud, că deja îmi e totuna. Vreau să-ţi spun zîmbind adio şi să plec, să plec departe. Nu pot..Ploaia mă opreşte, îmi promite şi-mi dă speranţe..s-o cred?..posibil...dar tu la fel te-ai jucat cu sufletul meu. Totuli e ploaia , pe care o cred, şi o voi vedea. Mă va ajuta să scap de tine, de dorul pusteitor.
       Oricum.S-a oprit.Ploaia.Gata?M-a minţit, m-a lăsat singura. Şi am rămas singură-singurică lîngă un pămint ud, un cer secat şi o melancolie în ochi... hm..

P.S: Singură sunt în şoc..de pesimismul din text..în genere sunt optimist,si le doresc la toti să fie Chupa_Chups. (sorry o traditie sa termin cu aceste cuvinte)