Si eu ... si tu...

Ma pictez pe mine însumi

 Ma transform în lumină

Ma rasfat cu cuvinte

Şi degetele mele

Se prelungesc

si se transforma

În poezie…

Câta lumina se asterne pe hârtie cu o poezie... Este inima, fara care nu s-ar atinge rasaritul si ochiul nu va putea clati frumusetea in roua diminetii. Suna patetic, dar poezia ramâne a fi un lucru inexplicabil pentru fiecare. E ceva deosebit intre cititorul inocent si universul plin de emotii salbatice.

Totusi poezia e un izvor cu propriile aluviuni slefuite de dragoste, moarte, timp, absurditate, absolut. In acest joc plastic de idei si cuvinte se ascunde viata cu cea mai frumoasa spledoare a sa. Si cum spunea Lucian Blaga  ,,Poezia este un vesmânt in care ne imbracam iubirea si moartea,,. Chiar are dreptate , caci virtutia sculptata de vuiet poetic cuprinde toata amaraciunea realitatii, finitele emotii si frumosul neinteles . Acolo gasim catifeaua corolei, amurgul violet, asteptarile in neant, dragostea spre demiurg.

Tot ea ramâne a fi dorul de emotii intacte, materia lichida care modeleaza propria nostra forma. E oscilatia ritmica printe miscarile articulate a cotidianului.

E eternul vesmânt ..in care sunt pictata si eu si tu…

p.s. e ceva deosebit pentru mine, cu toate ca nu scriu poezii (cu exceptia acesteia)...